marți, 25 iunie 2013

Ochi albastri, parul negru

         Cartea pe care v-o prezint săptămâna asta este Ochi albaştri, părul negru, publicată de Marguerite Duras în 1986 şi apărută, într-o a doua ediţie, în traducerea lui Vasile Savin şi Darclée Tomescu-Berdon, în colecţia "Cotidianul", la editura Univers, în Bucureşti, în 2006.
Textul este unul provocator, punând în scenă o relaţie profund dezechilibrată, între doi oameni neobişnuiţi, ipostazieri diferite ale ratării: el, un homosexual hipersensibil, cu o nefirească incapacitate de a nu plânge atunci când îşi aminteşte de marea sa iubire neîmplinită (iubire faţă de un bărbat complet străin, al cărui nume nici măcar nu-l cunoaşte!) iar ea, o femeie care îşi trăieşte ratarea ca scriitor într-o permanentă senzualizare a tuturor compartimentelor existenţei sale, traind propria proiecţie a realităţii ca pe o seducţie a simţurilor, ca pe o amorţeală generală din care singurele elemente de revenire sunt episoadele in care cei doi izbucnesc în plâns. Neobişnuitului relaţiei celor doi Duras îi adaugă, drept decor, peisajul marin, precum şi o casă cu toate camerele închise, mai puţin una, din care bărbatul a scos mobila şi în care cele două personaje dorm pe jos. Ceea ce face povestea extrem de interesantă este hazardul, faptul că singurul criteriu pentru care personajul homosexual o plăteşte pe femeie să stea lângă el, să vorbească cu el şi să doarmă nopţile, pe jos, în acea cameră, este că femeia are părul negru şi ochii albaştri, întocmai ca bărbatul străin de care s-a îndrăgostit definitiv personajul homosexual. Hazardul face ca această femeie, care ar fi putut fi de o banalitate absolută, să privească senzual la gesturile lui, la plânsetele lui, la lumina care intră uşor în cameră, dezvăluind o sensibilitate compatibilă cu a bărbatului, element care contrabalansează livrescul "contractului" pecuniar în urma căruia ea se află în compania bărbatului homosexual. Dincolo de nume, de tabuuri, de realismul prozaic al existenţei cotidiene, al oamenilor obişnuiţi.   
Text transgen, Ochi albaştri, părul negru, de Marguerite Duras, frapează, nu mai puţin, şi prin formula narativă, fiind o naraţiune caleidoscopică, proteică, în care inserturile dramatice şi comentariile "din off" completează poezia dominantă a unei scriituri în care se realizează o misterioasă convergenţă între teatru, epic şi liric.
 Lectură plăcută!